• Copilărie

Încă din copilărie, m-am simțit diferită, iar acest lucru însemna că lumea se vedea altfel prin ochii mei. Acest aspect m-a frustat enorm deoarece mă simțeam neînțeleasă, inadaptată ori nepotrivită pentru viața pe care o trăiam. În grupul de prieteni, eram tot timpul cea mai matură, contemplativă, liniștită și calculată, comparativ cu ceilalți. Senzația care mă acompania atunci, și pe care încă o port cu mine, este că un suflet bătrân a fost trimis într-un corp nepotrivit vârstei și experienței sale.

Mulți ani nu am acceptat ce se întâmpla în jurul meu: nu înțelegeam de ce oamenii nu se iubesc, pur și simplu, unii pe alții, nu concepeam ura, dușmănia, mizeria din lume, iar aceste aspecte negative ajungeau să mă afecteze foarte mult, să se simtă ca o povară: ca și cum toată această presiune stătea doar pe umerii mei. Tot ce îmi doream era să o pot schimba, să ajut oamenii să iubească sincer și deschis, fără scopuri ascunse. Voiam să îi repar, de aceea mulți ani mi-am dorit să fiu doctor.

Pe lângă toate aceste aspecte, și familia în care mă născusem părea greșită. Aveam senzația că m-au schimbat la maternitate, nu înțelegeam de ce se certau tot timpul, nu le suportam zgomotul, urletele și nevoia de a se ataca, așa că, de cele mai multe ori, mă refugiam în cărți: acolo mă pierdeam în diferite povești și puteam să fiu eu, separată de o realitate care nu îmi era potrivită. Același sentiment îl aveam și când mergeam la Biserică duminica: mă simțeam ACASĂ. În mintea mea, chiar vizualizam rugăciuni pe care nu le citisem vreodată. Dintotdeauna am avut o relație a mea, în felul meu, cu Dumnezeu, cu Divinul și cu tot ceea ce depășea cotidianul. În timp, am început să experimentez, din ce în ce mai des, senzația de deja-vu: știam că urmează să se întâmple evenimente înainte ca acestea să aibă loc. Pur și simplu aveam informațiile în mine, fără să știu exact sursa.

Părea că nimeni nu mă înțelege și acceptă și că nimeni nu mă iubește așa cum aveam eu nevoie, așa că am integrat șablonul lumii pentru a fi iubită și am început să mă neg, să mă ajustez ca să încap în tipar. Îmi amintesc că a durut la început: eu simțeam că sunt mai mult decât îmi cerea societatea să fiu. Însă, m-am comasat, m-am șlefuit, m-am ajustat și am început să mă comport exact cum mi se cerea: să am 10 pe linie la școală, să îmi ascult părinții, să fiu un copil conștiincios care întrunește toate cerințele.

Pe măsură ce am crescut, am continuat și am bifat fiecare căsuță din checklistul societății: am ajuns la facultate, m-am căsătorit, am făcut un copil, am obținut un job “bun” la bancă, tot ceea ce credeam că îmi îmi doresc se îndeplinise. Eram realizată, cum s-ar spune. Totuși, ceva lipsea. Ceva important.

La scurt timp însă, au venit lecțiile: sufletul meu nu mai suporta să stea în pătrățica lui, așa că au început cumpenele: minciuni, agresiune, o căsnicie dificilă, divorț, mamă singură, independență financiară, sentimentul de hău, dorința de a evada din această lume.

Cumva, le-am depășit, cu ajutorul unei forțe inexplicabile si într-un final, părea că lucrurile s-au așezat și mi-am găsit liniștea. Ce nu știam, dar aveam să înțeleg mai târziu, era că acela era doar calmul dinaintea furtunii, doar un vânt ușor din tornada care îmi va mătura viața.

• Anul lui 36 – Schimbarea

Totul a început într-o dimineață oarecare de sâmbătă, când am primit un telefon care mă anunța că viața mea nu va mai fi niciodată la fel: mama, omul meu de referință, omul pe care îl iubeam cel mai mult, plecase dintre noi, în urma unui accident de mașină.

Ceea ce a urmat este greu de descris, de cuantificat. Durerea era fizică, corpul meu respingea ideea că omul origine nu mai este printre noi. Brusc, ajunsesem în Iad. Deși trecusem prin multe momente dificile până în acel punct, aceasta a fost cea mai mare durere pe care am simțit-o vreodată în această existență: fiecare respirație durea, fiecare minut părea o eternitate și la momentul respectiv am simțit că nu o să supraviețuiesc. A urmat o perioadă sumbră în care am fost furioasă, mai ales, pe cel în care mereu îmi pusesem speranța: pe Dumnezeu. Au fost multe nopți de deznădejde absolută, de capitulare în fața unei dureri care nu mă lăsa să mai fiu. Reușeam, cu greu, să duc sarcini banale la bun sfârșit, să înțeleg cum de ceilalți reveniseră la viețile lor când eu abia puteam să mă ridic dimineața din pat. În timp, nopțile albe au fost dedicate doar rugăciunilor și lacrimilor.

După câteva luni de chin, singurul care nu mă lăsase niciodată își făcea, din nou, una dintre minunile sale și într-o noapte neagră a sufletul, El mi-a ridicat capul din podea, mi-a zvântat lacrimile de pe obraji și mi-a umplut inima de aceea iubire unică, copleșitoare, completă, care te cuprinde, care te face să te simți ACASĂ. În acel moment, am știut că voi supraviețui și că totul se va rezolva și așeza spre binele meu cel mai înalt.

Propulsată de durerea pe care o simțeam și având ca bază iubirea Lui Dumnezeu, Creatorul tuturor ființelor, am pornit într-o călătorie de eliberare a straturilor acumulate de-a lungul anilor. Am început cu terapie clasică (psiholog) care m-a ajutat să mă centrez și să așez informația în mod corect și obiectiv. Ulterior însă, am urmat nenumărate cursuri: Theta Healing, Consilier, Hipnoterapeut, NLP, respirație conștientă, meditație, care, unul câte unul, mi-au servit să eliberez fiecare convingere limitativă, fiecare negare a Sinelui. Cu cât ajungeam mai aproape de esența mea și îmi dădeam voie să fiu eu autentică, cu atât îmi înțelegeam, mai bine, abilitățile și darurile și cum le pot folosi pentru a-i ghida pe cei care se simt pierduți, ai nimănui.